Poezii de Mihaela Oancea

 

 

 Solstiţiu de iarnă

 

Mahalaua îşi mestecă măruntele-i drame –

Istorisiri picante şi febră viscerală...

Adorm conştiinţe-n fetide lupanare,

Bolborosind despre diverse dizeuze obscure,

Când întunericul muşcă din trupul fraged al nopţii.

 

Precepte mustesc în minţi înfierbântate,

Gonind tumultoase prin ţarcul gândirii...

Se deapănă-n crepuscul teorii fulminante

Despre realităţi hiperfizice ori despre Anunnaki,

Când Uranus face cuadratură cu Jupiter.

 

Solstiţiul de iarnă – noaptea cea mai lungă –

Adună laolaltă pe cei ce vieţuiesc sub catapeteasma

Templului ranforsat cu iluzii şi zâmbete de prunci.

Tăcere...

Îngheţ...

 

 

 

 

 

Dimineaţă montană

 

Răsare soarele pe muntele de smarald,

Arcuindu-se-n clipe ritmate peste râpe şi năvalnice cascade.

Încărcat cu miresme de cimbrişor şi lavandă,

Adie vântul.

Cad stropi de linişte peste valea încă dormitândă.

Aud doar murmurul gândurilor ce mustesc clinchenitoare

Şi-un zumzet fraged de albine.

Tăcerea din inima unui mac

Inundă pupilele desfătate de senzaţii,

Când ceaţa – peliculă subţire -

Brodează cu degete gracile

O ţesătură de borangic

Pe crestele alpine.

În sihăstrie, doar muntele trăieşte smerit

Ca un sacerdot dăltuit cu hornuri, doline şi chei,

Ancoră sădită-n istorie,

Martor tăcut al celor lumeşti.

Puritate...descătuşare...!

Strivesc cu călcâiul firave crâmpeie de iarbă-nrourată

Şi trupul-mi tresaltă spontan

Dănţuind în arome puternice de conifere.

Respir cu umărul, cu podul palmei, cu glezna...

Natura tresare şi-şi scutură coama de fluturi şi flori

Prin poieni însorite, în aer montan,

Pe culmi stâncoase şi-abrupte,

În şisturi cristaline, calcare şi gresii,

Unde şuvoaie de apă vie oglindesc cerul de opal.

Prospeţime tolănită-n soare!

Tremură firav picuri de apă – clopote de argint

Aninate încă-n brazi ca nişte felinare,

Iar timpul zâmbeşte din maci rubinii

Şi deapănă înc-o poveste....

 

 

 

 

Incertitudine

 

Ochii pustii, pătaţi de îndoieli,

Stau pironiţi spre cerul de cobalt,

Acolo unde trăiesc vise racordate perfuziilor pietrificate

Şi se zdrobesc pulverizând imunde interogaţii,

Dar şi răspunsuri încrustate în magma de vulcan…

Disoluţie a coerenţei amniotice,

Condamnare tacită la inexistenţă -

Surâde agonic timpul prăfuit,

Rătăcit într-o vitrină odioasă -

Necropolă durată-n sideral...

Privirea scrutează întinderea tăcută şi bolnavă,

Urmăreşte inertă cum firea

Pătrunde cu scalpelul în cavităţi jilave

Resuscitând timpul ce-ncepe

A toca…



Pasărea Pheonix

Pasărea Pheonix

 

de Claudiu Nicolae Șimonați

 

                În lumea de care vreau să vă vorbesc, nu trăiau oameni.Sau dacă traiau, o făceau pe ascuns, pentru că nici un povestitor care a încercat să descrie lumea aceasta, nu a reusit să vadă vreunul.Așa că au ajuns cu toții la concluzia că sigur, oamenii dispăruseră.

Cei mai multi povestitori se pierduseră în încercări de găsire a motivelor pentru care nu mai erau oameni pe planeta aceea. Dar eu știu că nu asta era important. Oamenii? Haha! Parcă numai ei ar conta!
            Ei bine, pe planeta trăia o singură ființă. O pasăre Pheonix, ce avea in loc de aripi, două frunze de arțar, fiindcă se născuse făra aripi. Toată ziua, pasărea zbura încolo și încoace, dar mai mult încolo, fiindcă încoace nu prea îi plăcea. Într-o seara, tocmai cand se îndrepta către copacul în care iși avea cuibul, pasărea a simțit o împunsătură în inimă.

            Tare s-a speriat, fiindcă ea nu avea inimă și nu pricepea cum să te doară o inimă lipsă. Ar fi fugit la un doctor, dar ultimul care trăise era orb și oricum, incompetent. Și după ce că era un doctor orb și incompetent, mai era și mort de câțiva ani.

            În timp ce dădea de cateva ori din frunze, pasărea se gândi ce-ar putea să facă, la cine să se ducă. "Ce singură sunt!", exclamă ea plină de tristețe. Și se gândi ce cretină a fost de a venit pe planeta asta, în loc să stea acasă, cu păsările celelalte și cu oamenii. Pe urmă, cred că a murit, fiindcă nu am mai auzit nimic despre ea.

Sau poate că oi fi surzit eu, între timp!

 

Undeva în România,11.10.2012 ,ora 00:57AM

Suntem pulbere de stele

Suntem pulbere de stele

 

de Claudiu Nicolae Șimonați

 

Îmi amintesc şi acum de nopţile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mişcarea lor circumpolară printre salcâmii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraş gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet şi nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar şi pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de fiinţe vii, în formă de sfere mici, pline de ţepi ascuţiti de lumină.
Bunicul, puternic şi chipeş ca un zeu antic, privea şi el din curtea casei la bolta înstelată şi zâmbea, de parcă mi-ar fi citit gândurile. L-am rugat să mă ia de mână şi să mă ajute să ajung până la cer. Curând, în răcoarea nopţii, am în pornit amândoi către tăcutele stele.
Cu paşi elastici, de inorog, bunicul despica iarba, trăgându-mă după el pe panta abruptă a dealului cu mesteceni, cu fiecare pas mai aproape de cer. Licuricii creau şi mai multă confuzie în întunericul ce se îndesea, părând alţi aştri pierduţi în iarbă. În jur, umbre fantomatice de lilieci, la vânătoare de fluturi de noapte, săgetau aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai uşor până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin mâna ce mă călăuzea.
Odată ajunşi sus, imponderabili, am văzut în faţa noastră o câmpie imensă de stele. Ni se întindeau la picioare cu miile, maiestuoase, de toate mărimile, şi culorile. Am alunecat curând printre ele şi ne scăldam în solzii lor de eter. Oraşul uriaş din cer strălucea deasupra în toată splendoarea sa. O mare de stele jos, o mare de stele sus. Plutind între cele două tărâmuri de lumină, aveam sentimentul că privesc la o gigantică oglindă reflectându-se pe sine.
“Stelele ne vor aştepta întotdeauna aici” spuse bunicul. “Să nu uiţi că ele ne sunt cei mai apropiaţi prieteni. Noi suntem urmaşii lor pentru că ne-am născut din praful primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toţii, doar pulbere de stele.”

 

Geoagiu,10.10.2012,dimineața la ora 2:45 AM.

Idee Fixă

Idee fixă

 

de Claudiu Nicolae Șimonați

 

Se relaxase din nou, ca în fiecare noapte, în hamacul său peticit, moștenire de la bunicul, și colinda, mai bine zis hoinărea printre astre, căutând ca de fiecare dată să-și imagineze cum arătau Ei, cei de acolo, cei care locuiau în alte lumi pierdute în imensitatea spațiului sideral. Erau așa cum susțineau unii, cenușii și urâți, ori poate verzi, sau arătau aidoma ei?
Deși nu realiza noțiunea de univers infinit încerca să străpungă cu ochii minții bariera celor câteva zeci de galaxii pe care le știa din cărți și atlase astronomice.
- Infinit… murmura ea, atunci teoria marii explozii îmi pare o aberație… Dar dacă…, da, dacă sunt mai multe universuri așa cum sunt mai multe galaxii? Ochii săi azurii straluciră în întuneric. Și de ce n-ar fi, mă rog?
Își aprinse o țigară.
- Asta nu se poate! Ar însemna că și creatori sunt mai mulți, ori asta nu se poate!
Trase un fum.
- Mda…, asta nu se poate! El e Unic! Noi suntem mulți, o infinitate de lumi mici, insignifiante, praf cosmic…
Mai trase un fum. Abandona filozofia universală și își îndrepta privirea ei albastră catre steaua albastră Orion.
- O fi locuind cineva acolo… ori suntem într-adevar singuri în imensitatea spațiului…? Hei…! șopti ea, sunteți acolo? De ce sunteți atât de tăcuți…?
I se păru că steaua albastră începe să pulseze trimițând spre ea raze azurii, ce se contopeau, se desfășurau, apoi iarăși se uneau, străbătând anii lumină în frânturi de secundă. Dansul sideral o fascina.
Lumina aceea albastră părea să spună:
- Universul este infinit, dar pe noi nu ne interesează asta… Suntem aici, aproape…
Tresari. O nouă figură a dansului sideral și razele se contopiră iarăși, de astă dată cu azuriul privirilor sale. În ascunzișul frunții sale îl văzu! Era un tânăr înalt, frumos, blond cu ochii albaștri, aidoma ei… Semănau! Îi reveni întrebarea ce o contopea de atâta vreme:
- Eu sunt de acolo?
Tânarul o privea țintă în ochi. Zâmbea.
“Așteaptă-mă… vin curând…” auzi ea, apoi somnul o învalui cu aripile sale binefăcătoare.

 

Geoagiu,09.10.2012,dimineața la ora 3:10 AM.

Ficțiune Tehnico-Științifică

Ficțiune Tehnico-Științifică

 

de Claudiu Nicolae Șimonați

 

Îmi dai de gândit că ai început să compari bătăliile cu fenomenele fizico-chimice. Oamenii cu electronii. Ca și cum plasma din tubul acela de neon, banalul rozaliu, s-ar mișca pe baza unor legi sociale complexe! Oricum ți-ai alege supozițiile, mărunțite și disecate pe etape, oricum ai șlefui ipoteza, lucioasă și permeabilă, și oricât te-ai abate de la regulile de transpunere morală în practică a evenimentelor, teoria grupurilor se aplică mult mai efectiv și mai normal pe indivizi umani. Electronii au mai multă individualitate. Nu-i poți alătura cu nici o fortă existentă. Nu-i poți disciplina subiectiv, pe baze criteriale diferite.
Dacă vei născoci limite între care să-i înghesui, dacă vei disloca forțe necesare mișcării lor, nu-i vei putea opri de la respingere, de la izolare.
Nu-i poți duce la lupta. Și nu mă refer la hidrogeniu. Excepția care îtărește regula. Un pozitron căruia dacă îi pui un electron lângă, ajung să se învârtă unul în jurul celuilalt.
Dependența sexuală, capacitate de înecare treptată și sigură. Oare se consumă? De unde ar porni o astfel de societate bazată pe rotație, bazată pe ne-atingere, pe sindromul mariajului forțat? Când ajungi să compari armatele cu electronii, resursele de lămurire mi se par secate.

Și totusi, dresajul n-ar fi o solutie?

 

 

Geoagiu,08.10.2012,aproape de miezul nopții.

Printre oameni

Printre oameni

de  Claudiu Nicolae Șimonați

 

M-am întrebat întotdeauna de ce unii oameni mă urăsc și de ce unii oameni mă plac. De fiecare data când apar în mijlocul lor, oamenii dau să fugă, care încotro. Mă evita.
Eu îi iubesc așa de mult... Pe fiecare în parte. Nu țin cont dacă un om este bogat, sărac, deștept sau prost. Îi vizitez pe fiecare în parte și pe toți o dată. Fiecare om ar trebui să-mi mulțumească. Am grijă de ei, de animalele lor și de câmpurile lor. Când intru în oraș, le mătur străzile și le spăl mașinile. Recunosc, poate am și eu toanele mele.
Câteodată sunt calm și călduros, alteori aprig și furios. Atunci când e frig, mi-e frig și mie. Când vine iarna, îngheț.
Nu știu, nu am reușit niciodată să înteleg de ce unii oameni mă urăsc și alții mă plac. Poate mă ajutati voi. De ce oamenii mă evită?
Eu nu sunt nimic altceva decât o simplă si infimă picătură de ploaie.

Geoagiu,08.10.2012,după amiaza.

Lumina neagră

Lumina neagră

de Claudiu Nicolae Șimonați

           

            Se născuse în interiorul unui soare rosu. Energiile clocotitoare îi dăduseră viața lui și celorlalți asemenea lui. Erau mulți. Atât de mulți, încât nu mai încapeau în cuptorul neostoit. Așa ca trebuise sa plece.
Simțea cum interiorul cuptorului devenise neîncăpător. Apăreau în fiecare fracțiune de secundă alții. Trebuia să plece. Și pleca. Pentru totdeauna.
            Era un foton. Era o picatură de lumină. Era viteza pură acum, strabatând spațiul în linie dreaptă către capătul universului. Nu putea altfel. Era doar o cuantă minusculă, un produs al energiilor enorme care se desfășurau în interiorul soarelui tată. Dar acum era singur. Și nu se putea opri. Niciodată. Traiectoria sa rectilinie și uniformă era singurul său scop.
Trecuse deja pe lângă planetele care orbitau alene în jurul soarelui roșu. Lăsase în urmă alte câteva aglomerări de praf și roci întunecate. Gonea în continuare. Nu întâlnise nimic pe drum. Alții nu fuseseră tot atât de norocoși. Nimeriseră planetele, rocile, orice urmă infinitezimală de materie îi opreau din drum și erau reflectați spre alte destinații. Dar el era norocos. Deocamdată.
Lăsă în urma galaxia. O caracatiță uriașă. Se rotea și ea, bineînteles. Și se îndrepta, încet, spre aceeași destinație. Dar nu o să-l ajungă vreodată. Se mișca prea încet. De fapt, stătea pe loc în comparație cu fotonul. Acesta nu pierdea vremea deloc. În plutirea sa rapidă între galaxii reușise să se descurce. Nu pățise nimic și zborul său nu fusese frânt. Undeva, departe era o altă galaxie. O mare aglomerare de stele, mult mai mare decât cea pe care de abia o părăsise. O mulțime de sori incandescenți care iradiau miliarde de miliarde de mici frați ai săi, identici. Însa nu avea timp de pierdut. Și, oricum, nici nu putea să își schimbe drumul. Era condamnat să meargă înainte, fără să obosească vreodată.
Plutirea continua. Lăsase în urmă alte și alte corpuri ceresti. Și continua să zboare...
Au trecut anii. Sute de ani. Mii. Milioane. Oricum, cine știa cât trecuse de fapt? Fotonul continua să zboare neabătut spre capătul nevăzut al Universului. În tot acest timp sorii explodaseră, alții se născuseră, pe unele planete viața înmugurise iar pe altele dispăruse. Cometele făceau turele lor periodice si asteroizii se învârteau aleator pe traiectoriile lor ciudate. Universul se continea pe sine însuși. Însa acum se întâmplase ceva. Din nou.
Undeva, unde drumul picăturii de lumină pornită dintr-un soare rosu se va intersecta cu o stea bătrână, un enorm meteorit desprins dintr-o enormă planetă muribundă se deplasa. Nu atât de rapid ca fotonul. Nu. Dar îndeajuns de puternic încât să ajungă lânga steaua sa. Din ciocnirea acestor doi giganți a rezultat o nouă entitate. Enormă și monstruoasă. Atragea absolut totul. Nimic nu mai reușea să scape de enorma anomalie cosmică. Încet, totul începu să se miște inexorabil către acel punct din spațiu. Și totul fusese acoperit de întuneric.
Fotonul zbura în continuare. Pentru el nu conta faptul că se întâmplau toate aceste lucruri. Nu conta nimic. Doar drumul sau rectiliniu. Capătul Universului părea acum la fel de departe ca la început. Dar, oricum, nu conta. Va ajunge și acolo.
Au trecut anii. Sute de ani. Mii. Fotonul își continua zborul său neabătut. Chiar daca în fața sa se întindea acum o perdea groasă de întuneric. Și o subtilă forță de atracție începu să își facă efectul. Traiectoria sa începu să se curbeze usor. La început totul fusese doar o părere. Însă forța crescu și drumul se schimba. Chiar dacă părea de necrezut, fotonul își schimbase traiectoria făra să fi atins ceva material. Și acum plutea direct către masa întunecată, a cărei forță creștea vertiginos, pe măsura ce se apropia. Și nu putea face nimic. Decât să se îndrepte spre lumina cea neagră care acoperea totul.
Entitatea era aproape saturată. Universul își încetase expansiunea și acum se retrăgea ușor. Și asta din cauza luminii negre care îl cotropea inexorabil. Acum începea din nou. Se întâmpla.
Fotonul își continua goana nebunească spre centrul întunecat. Alături de el materia se sublima în forme din ce în ce mai subtile. Gravitația strivea totul. Chiar și picătura de lumină se simțea, cumva, strânsă in niște chingi insuportabile. Se apropia din ce an ce mai mult de capătul drumului. Lumina neagră devenise deja atotstapânitoare. Universul se redusese la un enorm și aproape imposibil de înteles creuzet. Fortele enorme striviseră totul. În întuneric nu mai exista decât lumina neagră. Clocotitoare. În așteptare.
Fotonul cădea. Viteza lui creștea din ce în ce mai tare. Chiar dacă părea imposibil, se mișca din ce în ce mai repede. Infinit de repede. Și atunci lovi cu putere ochiul de întuneric. Masa critică deveni explozivă. Entitatea se întoarse înăuntrul ei și erupse apoi, împrăștiind semințele unui nou univers. Fotonul fusese sămânța. Noul univers apăruse. Printr-un nou Big Bang...

 

Geoagiu ,06-07.10.2012