Poeme fără nume sau iubirea de iubire

Poezia se naște din sentimente puternice. Dintre acestea, două există cu adevărat: dragostea și ura. Restul, sunt nuanțe ale acestora, apar în urma unor adevărate avalanșe create de cele două sentimente, sunt realmente fluxul sau refluxul lor. În acest fel, se creează o listă interminabilă, începând cu furia, vinovăția, tristețea, plictiseala și terminând cu revolta, teama, frustrarea sau chiar depresia.
Claudiu Șimonați trece în revistă sentimentele, le identifică și încearcă să le țină în frâu, să le supună voinței proprii și, mai ales să găsească un antidot care să-l ajute să se elibereze. Ei, bine, antidotul este, pentru el, poezia. Citind poemele sale, realizezi că transpunerea sentimentelor în vers îl ajută să transforme propriile percepții, propriile gânduri, în imagini poetice puternice, creatoare la rândul lor de noi emoții, transferate cititorului, pe care-l poartă printr-o lume magică, ce-i leagă sufletul în lanțul indestructibil al sensibilității umane.
„Semnul iubirii” este sculptat „în stâncă” pentru a dăinui peste timp, chiar dacă poetul, „trăind alături de lumea aceasta”, este convins că singurul lucru veșnic este iubirea, pe care o invocă mereu, pentru a-i vindeca singurătatea, „culegând speranțe”, „în căutarea eternei iubiri”.
„Cu rațiunea subjugată/ și inima frântă”, poetul Claudiu Șimonați se îndreaptă „[...] inconștient/ spre capcana iluziilor”, considerându-și încheiat chinul, numai în momentul în care „se închide fereastra/ timpului”.
Tocmai de aceea, „aripa speranței” răzbește „în pădurea/ gândurilor [...]”, croindu-și „cărări înguste/ în inimă”, iar poetul descoperă, prin „amarul din cupa/ destinului”, nemurirea.
O imagine tulburătoare este aceea a iubitei, căreia, bând „târziul clipelor”, îi „amestecă” imaginile și pe care o „colorează” „verde/ albă/ cenușie”, exact așa cum viața însăși își lasă amprenta asupra femeii care se transformă, trecând din verdele copilăriei și adolescenței, prin albul imaculat al tinereții, către inevitabilul cenușiu al bătrâneții.
Dar, „prima simfonie/ curge ca un râu/ prin venele [...]” poetului, astfel încât, trupul său „copac/ izvor/ sămânță”, dă naștere altui izvor „de unde/ [...]/ setea de viață” devine creatoare, iar poemul său, „nu are religie/ nu are iubire/ nu așteaptă pe nimeni”, pentru că este însăși iubirea, care „are tot ce-i trebuie”, indiferent dacă-și va găsi sau nu acea „blestemată jumătate/ ce poartă un nume/ hilar/ IUBITĂ...”.
Poemele din volumul „Iubiri fără nume” nu au titlul, sunt despărțite între ele doar de câte trei steluțe (călăuzitoare), pentru că nici n-au nevoie, ele formează un întreg, o singură imagine a iubirii împletite cu speranță dar și cu durere, cu bucurie dar și cu deznădejde. Chiar dacă iubirile poetului sunt „fără nume”, cărții, în ansamblul ei, i se conturează un nume încă de la prima citire, iar acesta este simplu: TALENT!
Spun de la prima citire, deoarece, stilul, metaforele, ideile pe care cititorul le găsește în poeme, îl îndeamnă să le recitească, iarăși și iarăși și să descopere noi și noi nuanțe trecute, poate, cu vederea prima dată.
Poemele lui Claudiu Șimonați sunt precum haiku-urile: intense, condensând în puține versuri un întreg univers, ceea ce mă face să cred că și-a găsit calea și și-a conturat arealul poetic. De-aici încolo, drumul său este drept. Trebuie doar să-l urmeze.
Cine știe, poate urmându-și chemarea va reuși să-i dea un nume iubirii...

Ileana-Lucia Floran
scriitoare