Idee
fixă
de
Claudiu Nicolae Șimonați
Se relaxase din nou, ca în fiecare noapte, în
hamacul său peticit, moștenire de la bunicul, și colinda, mai bine zis hoinărea
printre astre, căutând ca de fiecare dată să-și imagineze cum arătau Ei, cei de
acolo, cei care locuiau în alte lumi pierdute în imensitatea spațiului sideral.
Erau așa cum susțineau unii, cenușii și urâți, ori poate verzi, sau arătau
aidoma ei?
Deși nu realiza noțiunea de univers infinit încerca să străpungă cu ochii minții bariera celor câteva zeci de galaxii pe care le știa din cărți și atlase astronomice.
- Infinit… murmura ea, atunci teoria marii explozii îmi pare o aberație… Dar dacă…, da, dacă sunt mai multe universuri așa cum sunt mai multe galaxii? Ochii săi azurii straluciră în întuneric. Și de ce n-ar fi, mă rog?
Își aprinse o țigară.
- Asta nu se poate! Ar însemna că și creatori sunt mai mulți, ori asta nu se poate!
Trase un fum.
- Mda…, asta nu se poate! El e Unic! Noi suntem mulți, o infinitate de lumi mici, insignifiante, praf cosmic…
Mai trase un fum. Abandona filozofia universală și își îndrepta privirea ei albastră catre steaua albastră Orion.
- O fi locuind cineva acolo… ori suntem într-adevar singuri în imensitatea spațiului…? Hei…! șopti ea, sunteți acolo? De ce sunteți atât de tăcuți…?
I se păru că steaua albastră începe să pulseze trimițând spre ea raze azurii, ce se contopeau, se desfășurau, apoi iarăși se uneau, străbătând anii lumină în frânturi de secundă. Dansul sideral o fascina.
Lumina aceea albastră părea să spună:
- Universul este infinit, dar pe noi nu ne interesează asta… Suntem aici, aproape…
Tresari. O nouă figură a dansului sideral și razele se contopiră iarăși, de astă dată cu azuriul privirilor sale. În ascunzișul frunții sale îl văzu! Era un tânăr înalt, frumos, blond cu ochii albaștri, aidoma ei… Semănau! Îi reveni întrebarea ce o contopea de atâta vreme:
- Eu sunt de acolo?
Tânarul o privea țintă în ochi. Zâmbea.
“Așteaptă-mă… vin curând…” auzi ea, apoi somnul o învalui cu aripile sale binefăcătoare.
Deși nu realiza noțiunea de univers infinit încerca să străpungă cu ochii minții bariera celor câteva zeci de galaxii pe care le știa din cărți și atlase astronomice.
- Infinit… murmura ea, atunci teoria marii explozii îmi pare o aberație… Dar dacă…, da, dacă sunt mai multe universuri așa cum sunt mai multe galaxii? Ochii săi azurii straluciră în întuneric. Și de ce n-ar fi, mă rog?
Își aprinse o țigară.
- Asta nu se poate! Ar însemna că și creatori sunt mai mulți, ori asta nu se poate!
Trase un fum.
- Mda…, asta nu se poate! El e Unic! Noi suntem mulți, o infinitate de lumi mici, insignifiante, praf cosmic…
Mai trase un fum. Abandona filozofia universală și își îndrepta privirea ei albastră catre steaua albastră Orion.
- O fi locuind cineva acolo… ori suntem într-adevar singuri în imensitatea spațiului…? Hei…! șopti ea, sunteți acolo? De ce sunteți atât de tăcuți…?
I se păru că steaua albastră începe să pulseze trimițând spre ea raze azurii, ce se contopeau, se desfășurau, apoi iarăși se uneau, străbătând anii lumină în frânturi de secundă. Dansul sideral o fascina.
Lumina aceea albastră părea să spună:
- Universul este infinit, dar pe noi nu ne interesează asta… Suntem aici, aproape…
Tresari. O nouă figură a dansului sideral și razele se contopiră iarăși, de astă dată cu azuriul privirilor sale. În ascunzișul frunții sale îl văzu! Era un tânăr înalt, frumos, blond cu ochii albaștri, aidoma ei… Semănau! Îi reveni întrebarea ce o contopea de atâta vreme:
- Eu sunt de acolo?
Tânarul o privea țintă în ochi. Zâmbea.
“Așteaptă-mă… vin curând…” auzi ea, apoi somnul o învalui cu aripile sale binefăcătoare.
Geoagiu,09.10.2012,dimineața
la ora 3:10 AM.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu