Suntem
pulbere de stele
de
Claudiu Nicolae Șimonați
Îmi amintesc şi acum de nopţile magice ale
copilăriei, când stelele se odihneau din mişcarea lor circumpolară printre salcâmii
de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraş
gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet şi
nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale
glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze
muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar şi pentru o
clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de fiinţe
vii, în formă de sfere mici, pline de ţepi ascuţiti de lumină.
Bunicul, puternic şi chipeş ca un zeu antic, privea şi el din curtea casei la bolta înstelată şi zâmbea, de parcă mi-ar fi citit gândurile. L-am rugat să mă ia de mână şi să mă ajute să ajung până la cer. Curând, în răcoarea nopţii, am în pornit amândoi către tăcutele stele.
Cu paşi elastici, de inorog, bunicul despica iarba, trăgându-mă după el pe panta abruptă a dealului cu mesteceni, cu fiecare pas mai aproape de cer. Licuricii creau şi mai multă confuzie în întunericul ce se îndesea, părând alţi aştri pierduţi în iarbă. În jur, umbre fantomatice de lilieci, la vânătoare de fluturi de noapte, săgetau aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai uşor până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin mâna ce mă călăuzea.
Odată ajunşi sus, imponderabili, am văzut în faţa noastră o câmpie imensă de stele. Ni se întindeau la picioare cu miile, maiestuoase, de toate mărimile, şi culorile. Am alunecat curând printre ele şi ne scăldam în solzii lor de eter. Oraşul uriaş din cer strălucea deasupra în toată splendoarea sa. O mare de stele jos, o mare de stele sus. Plutind între cele două tărâmuri de lumină, aveam sentimentul că privesc la o gigantică oglindă reflectându-se pe sine.
“Stelele ne vor aştepta întotdeauna aici” spuse bunicul. “Să nu uiţi că ele ne sunt cei mai apropiaţi prieteni. Noi suntem urmaşii lor pentru că ne-am născut din praful primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toţii, doar pulbere de stele.”
Bunicul, puternic şi chipeş ca un zeu antic, privea şi el din curtea casei la bolta înstelată şi zâmbea, de parcă mi-ar fi citit gândurile. L-am rugat să mă ia de mână şi să mă ajute să ajung până la cer. Curând, în răcoarea nopţii, am în pornit amândoi către tăcutele stele.
Cu paşi elastici, de inorog, bunicul despica iarba, trăgându-mă după el pe panta abruptă a dealului cu mesteceni, cu fiecare pas mai aproape de cer. Licuricii creau şi mai multă confuzie în întunericul ce se îndesea, părând alţi aştri pierduţi în iarbă. În jur, umbre fantomatice de lilieci, la vânătoare de fluturi de noapte, săgetau aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai uşor până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin mâna ce mă călăuzea.
Odată ajunşi sus, imponderabili, am văzut în faţa noastră o câmpie imensă de stele. Ni se întindeau la picioare cu miile, maiestuoase, de toate mărimile, şi culorile. Am alunecat curând printre ele şi ne scăldam în solzii lor de eter. Oraşul uriaş din cer strălucea deasupra în toată splendoarea sa. O mare de stele jos, o mare de stele sus. Plutind între cele două tărâmuri de lumină, aveam sentimentul că privesc la o gigantică oglindă reflectându-se pe sine.
“Stelele ne vor aştepta întotdeauna aici” spuse bunicul. “Să nu uiţi că ele ne sunt cei mai apropiaţi prieteni. Noi suntem urmaşii lor pentru că ne-am născut din praful primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toţii, doar pulbere de stele.”
Geoagiu,10.10.2012,dimineața
la ora 2:45 AM.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu