Lumina neagră
de Claudiu Nicolae Șimonați
Se născuse în
interiorul unui soare rosu. Energiile clocotitoare îi dăduseră viața lui și
celorlalți asemenea lui. Erau mulți. Atât de mulți, încât nu mai încapeau în
cuptorul neostoit. Așa ca trebuise sa plece.
Simțea cum interiorul cuptorului devenise neîncăpător. Apăreau în fiecare fracțiune de secundă alții. Trebuia să plece. Și pleca. Pentru totdeauna.
Era un foton. Era o picatură de lumină. Era viteza pură acum, strabatând spațiul în linie dreaptă către capătul universului. Nu putea altfel. Era doar o cuantă minusculă, un produs al energiilor enorme care se desfășurau în interiorul soarelui tată. Dar acum era singur. Și nu se putea opri. Niciodată. Traiectoria sa rectilinie și uniformă era singurul său scop.
Trecuse deja pe lângă planetele care orbitau alene în jurul soarelui roșu. Lăsase în urmă alte câteva aglomerări de praf și roci întunecate. Gonea în continuare. Nu întâlnise nimic pe drum. Alții nu fuseseră tot atât de norocoși. Nimeriseră planetele, rocile, orice urmă infinitezimală de materie îi opreau din drum și erau reflectați spre alte destinații. Dar el era norocos. Deocamdată.
Lăsă în urma galaxia. O caracatiță uriașă. Se rotea și ea, bineînteles. Și se îndrepta, încet, spre aceeași destinație. Dar nu o să-l ajungă vreodată. Se mișca prea încet. De fapt, stătea pe loc în comparație cu fotonul. Acesta nu pierdea vremea deloc. În plutirea sa rapidă între galaxii reușise să se descurce. Nu pățise nimic și zborul său nu fusese frânt. Undeva, departe era o altă galaxie. O mare aglomerare de stele, mult mai mare decât cea pe care de abia o părăsise. O mulțime de sori incandescenți care iradiau miliarde de miliarde de mici frați ai săi, identici. Însa nu avea timp de pierdut. Și, oricum, nici nu putea să își schimbe drumul. Era condamnat să meargă înainte, fără să obosească vreodată.
Plutirea continua. Lăsase în urmă alte și alte corpuri ceresti. Și continua să zboare...
Au trecut anii. Sute de ani. Mii. Milioane. Oricum, cine știa cât trecuse de fapt? Fotonul continua să zboare neabătut spre capătul nevăzut al Universului. În tot acest timp sorii explodaseră, alții se născuseră, pe unele planete viața înmugurise iar pe altele dispăruse. Cometele făceau turele lor periodice si asteroizii se învârteau aleator pe traiectoriile lor ciudate. Universul se continea pe sine însuși. Însa acum se întâmplase ceva. Din nou.
Undeva, unde drumul picăturii de lumină pornită dintr-un soare rosu se va intersecta cu o stea bătrână, un enorm meteorit desprins dintr-o enormă planetă muribundă se deplasa. Nu atât de rapid ca fotonul. Nu. Dar îndeajuns de puternic încât să ajungă lânga steaua sa. Din ciocnirea acestor doi giganți a rezultat o nouă entitate. Enormă și monstruoasă. Atragea absolut totul. Nimic nu mai reușea să scape de enorma anomalie cosmică. Încet, totul începu să se miște inexorabil către acel punct din spațiu. Și totul fusese acoperit de întuneric.
Fotonul zbura în continuare. Pentru el nu conta faptul că se întâmplau toate aceste lucruri. Nu conta nimic. Doar drumul sau rectiliniu. Capătul Universului părea acum la fel de departe ca la început. Dar, oricum, nu conta. Va ajunge și acolo.
Au trecut anii. Sute de ani. Mii. Fotonul își continua zborul său neabătut. Chiar daca în fața sa se întindea acum o perdea groasă de întuneric. Și o subtilă forță de atracție începu să își facă efectul. Traiectoria sa începu să se curbeze usor. La început totul fusese doar o părere. Însă forța crescu și drumul se schimba. Chiar dacă părea de necrezut, fotonul își schimbase traiectoria făra să fi atins ceva material. Și acum plutea direct către masa întunecată, a cărei forță creștea vertiginos, pe măsura ce se apropia. Și nu putea face nimic. Decât să se îndrepte spre lumina cea neagră care acoperea totul.
Entitatea era aproape saturată. Universul își încetase expansiunea și acum se retrăgea ușor. Și asta din cauza luminii negre care îl cotropea inexorabil. Acum începea din nou. Se întâmpla.
Fotonul își continua goana nebunească spre centrul întunecat. Alături de el materia se sublima în forme din ce în ce mai subtile. Gravitația strivea totul. Chiar și picătura de lumină se simțea, cumva, strânsă in niște chingi insuportabile. Se apropia din ce an ce mai mult de capătul drumului. Lumina neagră devenise deja atotstapânitoare. Universul se redusese la un enorm și aproape imposibil de înteles creuzet. Fortele enorme striviseră totul. În întuneric nu mai exista decât lumina neagră. Clocotitoare. În așteptare.
Fotonul cădea. Viteza lui creștea din ce în ce mai tare. Chiar dacă părea imposibil, se mișca din ce în ce mai repede. Infinit de repede. Și atunci lovi cu putere ochiul de întuneric. Masa critică deveni explozivă. Entitatea se întoarse înăuntrul ei și erupse apoi, împrăștiind semințele unui nou univers. Fotonul fusese sămânța. Noul univers apăruse. Printr-un nou Big Bang...
Simțea cum interiorul cuptorului devenise neîncăpător. Apăreau în fiecare fracțiune de secundă alții. Trebuia să plece. Și pleca. Pentru totdeauna.
Era un foton. Era o picatură de lumină. Era viteza pură acum, strabatând spațiul în linie dreaptă către capătul universului. Nu putea altfel. Era doar o cuantă minusculă, un produs al energiilor enorme care se desfășurau în interiorul soarelui tată. Dar acum era singur. Și nu se putea opri. Niciodată. Traiectoria sa rectilinie și uniformă era singurul său scop.
Trecuse deja pe lângă planetele care orbitau alene în jurul soarelui roșu. Lăsase în urmă alte câteva aglomerări de praf și roci întunecate. Gonea în continuare. Nu întâlnise nimic pe drum. Alții nu fuseseră tot atât de norocoși. Nimeriseră planetele, rocile, orice urmă infinitezimală de materie îi opreau din drum și erau reflectați spre alte destinații. Dar el era norocos. Deocamdată.
Lăsă în urma galaxia. O caracatiță uriașă. Se rotea și ea, bineînteles. Și se îndrepta, încet, spre aceeași destinație. Dar nu o să-l ajungă vreodată. Se mișca prea încet. De fapt, stătea pe loc în comparație cu fotonul. Acesta nu pierdea vremea deloc. În plutirea sa rapidă între galaxii reușise să se descurce. Nu pățise nimic și zborul său nu fusese frânt. Undeva, departe era o altă galaxie. O mare aglomerare de stele, mult mai mare decât cea pe care de abia o părăsise. O mulțime de sori incandescenți care iradiau miliarde de miliarde de mici frați ai săi, identici. Însa nu avea timp de pierdut. Și, oricum, nici nu putea să își schimbe drumul. Era condamnat să meargă înainte, fără să obosească vreodată.
Plutirea continua. Lăsase în urmă alte și alte corpuri ceresti. Și continua să zboare...
Au trecut anii. Sute de ani. Mii. Milioane. Oricum, cine știa cât trecuse de fapt? Fotonul continua să zboare neabătut spre capătul nevăzut al Universului. În tot acest timp sorii explodaseră, alții se născuseră, pe unele planete viața înmugurise iar pe altele dispăruse. Cometele făceau turele lor periodice si asteroizii se învârteau aleator pe traiectoriile lor ciudate. Universul se continea pe sine însuși. Însa acum se întâmplase ceva. Din nou.
Undeva, unde drumul picăturii de lumină pornită dintr-un soare rosu se va intersecta cu o stea bătrână, un enorm meteorit desprins dintr-o enormă planetă muribundă se deplasa. Nu atât de rapid ca fotonul. Nu. Dar îndeajuns de puternic încât să ajungă lânga steaua sa. Din ciocnirea acestor doi giganți a rezultat o nouă entitate. Enormă și monstruoasă. Atragea absolut totul. Nimic nu mai reușea să scape de enorma anomalie cosmică. Încet, totul începu să se miște inexorabil către acel punct din spațiu. Și totul fusese acoperit de întuneric.
Fotonul zbura în continuare. Pentru el nu conta faptul că se întâmplau toate aceste lucruri. Nu conta nimic. Doar drumul sau rectiliniu. Capătul Universului părea acum la fel de departe ca la început. Dar, oricum, nu conta. Va ajunge și acolo.
Au trecut anii. Sute de ani. Mii. Fotonul își continua zborul său neabătut. Chiar daca în fața sa se întindea acum o perdea groasă de întuneric. Și o subtilă forță de atracție începu să își facă efectul. Traiectoria sa începu să se curbeze usor. La început totul fusese doar o părere. Însă forța crescu și drumul se schimba. Chiar dacă părea de necrezut, fotonul își schimbase traiectoria făra să fi atins ceva material. Și acum plutea direct către masa întunecată, a cărei forță creștea vertiginos, pe măsura ce se apropia. Și nu putea face nimic. Decât să se îndrepte spre lumina cea neagră care acoperea totul.
Entitatea era aproape saturată. Universul își încetase expansiunea și acum se retrăgea ușor. Și asta din cauza luminii negre care îl cotropea inexorabil. Acum începea din nou. Se întâmpla.
Fotonul își continua goana nebunească spre centrul întunecat. Alături de el materia se sublima în forme din ce în ce mai subtile. Gravitația strivea totul. Chiar și picătura de lumină se simțea, cumva, strânsă in niște chingi insuportabile. Se apropia din ce an ce mai mult de capătul drumului. Lumina neagră devenise deja atotstapânitoare. Universul se redusese la un enorm și aproape imposibil de înteles creuzet. Fortele enorme striviseră totul. În întuneric nu mai exista decât lumina neagră. Clocotitoare. În așteptare.
Fotonul cădea. Viteza lui creștea din ce în ce mai tare. Chiar dacă părea imposibil, se mișca din ce în ce mai repede. Infinit de repede. Și atunci lovi cu putere ochiul de întuneric. Masa critică deveni explozivă. Entitatea se întoarse înăuntrul ei și erupse apoi, împrăștiind semințele unui nou univers. Fotonul fusese sămânța. Noul univers apăruse. Printr-un nou Big Bang...
Geoagiu
,06-07.10.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu